alcoor

Preotul, mergând pe uliţa satului, întâlneşte pe un sătean de care auzise mai demult că plecase departe, în lungă călătorie. Uimit că de la întoarcerea acasă şi până în acea zi săteanul respectiv nu mai trecuse deloc pe la biserică, deşi înainte de călătoria misterioasă fusese unul dintre cei mai cuminţi enoriaşi ai săi, bătrânul preot îl opri şi îl întrebă:

- Am auzit că ai fost plecat departe, aşa-i?

- Aşa-i, părinte! răspunse oarecum amărât săteanul.

- Cu treabă ai fost plecat? iscodi preotul mai departe.

- Nu, părinte…

Omul făcu o pauză, oftă, apoi se decise să îşi depene povestea.

- Părinte, spune drept… Mă cunoşti de când eram mic, am crescut sub ochii tăi!

Preotul îl aprobă tăcut.

- Am fost om cuminte? Am fost! Am fost cinstit, harnic, cumpătat? Am fost…

Spunându-şi focul interior, săteanul aproape că nu îşi mai dădea seama că enumera toate astea pe degete, ca la şcoala primară, unde tot bătrânul preot îi fusese dascăl cândva.

- Cu toată umilinţa, părinte… crede-mă, eu mă consider un bun creştin, un om al lui Dumnezeu!

- Aşa şi este, fiule! tresări preotul deplin convins. Chiar şi eu te consider unul dintre cei mai buni credincioşi din parohia mea!

- Ei, atunci să îţi spun unde şi de ce am plecat! se aprinse săteanul. Uite, am plecat în lume, unde m-or petrece paşii… să caut un miracol!

Preotul îl privi surprins. La orice se aştepta, numai la răspunsul acesta nu.

- Da, întări săteanul. De-asta am plecat! Am citit atâtea prin cărţi…. Am auzit atâtea povestiri despre oameni care au trăit minuni, care au avut ce povesti în viaţa lor… Eu… mi-am trăit viaţa în amărăciune, în monotonie… Nu am avut nici o bucurie, nici o mângâiere… Zilele mele au trecut aidoma, în muncă şi iar muncă… Nu am avut parte niciodată de ceva…

Se încurcă, căutând cuvântul potrivit.

- Ceva… deosebit! Ceva… important! Ceva care să merite povestit, ceva care să facă viaţa să capete sens… Am vrut să văd şi eu cu ochii mei o minune…

Lăsă capul şi îşi porni paşii apăsaţi, parcă obosiţi. Se vede treaba că de la oboseala sufletului cursese plumb în acei paşi. Preotul nu îl lăsă:

- Fiule! Dar de când te-ai întors acasă nu ai mai trecut pe la biserică! De ce?

- Nici nu o să mai trec! spuse săteanul hotărât.

- Dar ce s-a întâmplat pe acolo, pe unde ai hălăduit, de te-ai pus aşa în contra bisericii, fiule?

Săteanul oftă. Se uită departe, în gol… retrăind ceea ce urma să destăinuiască.

- Părinte… cum să spun… Mergeam prin lumi străine, departe de casă, căutând cu speranţă miracolul visat… Drumul mă purta prin cărări de munte, prin pâlcuri de pădure… La un cot îmi apare în faţă Dumnezeu. Chiar Dumnezeu, aşa cum îţi spun!!! Cum L-am zărit şi am înţeles că este chiar Dumnezeu, am căzut în genunchi şi L-am rugat…

Oftă din nou cu amar, săteanul, apoi continuă.

- L-am rugat din inimă să mă ajute să-mi împlinesc şi eu visul cel mai sfânt, dorinţa cea mai arzătoare… Nu am cerut palate, nu am cerut coroane de împăraţi… nu am cerut arginţi sau aur… Un amărât de miracol, atât, să simt că toată jertfa mea de o viaţă a avut un sens, un rost, un înţeles…

Cum părintele asculta amuţit, fără cea mai mică reacţie, săteanul conchise supărat:

- Nici nu a vrut să-mi vorbească! Nici nu a ascultat rugile mele fierbinţi! A privit la mine zâmbind şi a dispărut aşa cum apăruse… Atunci… mi-am zis… dacă nici Dumnezeu, însuşi Domnul Dumnezeu, nu mă ajută, când îmi ştie sufletul curat, când îmi ştie setea aprigă de a trăi şi eu, măcar o dată în viaţă, ceva deosebit… Să uit de amarul de până acum, să uit, de chinurile pe care le-am îndurat o viaţă… Ce rost mai are să umblu năuc prin străini??? Aşa că m-am întors acasă, să-mi duc crucea mai departe, în durerea visului neîmplinit!

Părintele se cruci şi spuse zâmbind cu duioşie:

- Fiule!… Dragul meu fiu!!! Dar tare mai eşti orb în supărarea ta!!! Ai trăit cel mai mare şi mai frumos miracol din câte se puteau trăi!!! L-ai întâlnit pe Domnul Dumnezeu, ţi s-a arătat aievea!!! Mulţimi de credincioşi ar da viaţa şi tot ce au mai scump pentru ceva mult mai neînsemnat decât miracolul trăit de tine, iar tu, tu – orb şi fără minte – nu ai priceput!!!

Miracolul a fost aievea, în faţa ta, însă tu nu l-ai recunoscut, nu ai fost în stare să îl recunoşti, să te bucuri de el….

……………………………………………………………………………………………

Cred că cine trebuia să citească aceste rânduri… va citi şi va înţelege…

Cumva… cândva… poate tocmai atunci când nu mai sperăm nimic, răsare în calea noastră acea minune pe care o viaţă ne-am dorit-o, pentru care o viaţă ne-am rugat…

Orbiţi de neîncredere, lipsiţi de speranţă, de visare, de curaj… negăm miracolul, îl gonim… îl îndepărtăm… pentru ca vreodată, într-o seară ploioasă de toamnă tardivă, să înţelegem cumva cum singuri am gonit de la inima noastră fericirea.

Nu am crezut în ea…. Nu am putut să credem.