alcoor

Articol publicat in: Personal

A venit la mine cea dintâi ursitoare şi mi-a zâmbit, privindu-mă cu duioşie cum îmi studiam curios mânuţele de nou-născut. M-a întrebat cu glas blajin ce îmi doresc.

I-am răspuns fără ezitare:

- Vreau înţelepciune!

S-a mâhnit chipul ei frumos, nepământean:

- Dragul meu… înţelepciunea înseamnă durere! Înseamnă suferinţă, înseamnă să înţelegi dincolo de cuvinte, să treacă viaţa pe lângă tine în timp ce tu desluşeşti mistere fără de răspuns!….

Nu am înţeles, nu am cedat… Mi-a dat înţelepciune…

A doua ursitoare a venit veselă, m-a sărutat pe fruntea pură şi m-a întrebat, la rândul ei, ce îmi doresc.

- Vreau demnitate!

S-a înclinat întristată, ursitoarea. A încercat să mă îndrume:

- Dragule! Demnitatea cere sacrificii, cere să uiţi de tine, să mergi pe o cale plină de spini şi de regrete! Ca să fii demn… trebuie să îţi înăbuşeşti dorinţe, trebuie să îţi refuzi plăceri… trebuie să faci ce trebuie, ce se aşteaptă alţii de la tine, nu ce îţi cere inima şi sufletul!

Cu cine să se înţeleagă? Cu mine… nu… Mi-a dat demnitate…

A venit la căpătâiul meu şi a treia ursitoare. Cea din urmă…

- Sunt ultima ta speranţă de a trăi fericit! Sunt ultima ta şansă de a duce o viaţă uşoară, lipsită de griji, de dureri, de suferinţe… Gândeşte-te bine!

- Vreau cinste!

A oftat, ursitoarea. A oftat adânc.

- Îţi pot oferi bogăţie! Îţi pot oferi palate, putere, titluri sau renume! Las-o încolo de cinste, numai sărăcie şi amar îţi poate aduce! Cinstea nu va face oamenii să te iubească! Nu vei fi înconjurat de prieteni, fiind sărac şi lipsit de toate… Nu vei fi iubit, căci femeia la aur şi la ranguri trage! Părăsit şi însingurat îţi vei duce soarta…

Nu am reuşit să mă las cucerit de sclipirile fade ale podoabelor aurite… Nu am reuşit să îmi abat setea de cunoaştere, de înţelegere… de lumină…

Mi-a dat cinste….

Acum… stau în noapte şi privesc la stele… La fel de reci şi de îndepărtate sunt, deşi am desluşit tainele Universului… Întunericul mă apasă la fel de greu, deşi cunosc toate despre el…

Aş vrea o mângâiere. Simt undeva, ascuns, timid… cum sufletul îmi plânge după o mângâiere, cât de fugară…

Aş vrea o voce caldă, sinceră… care să-mi şoptească cuvinte ce pot alunga durerea din suflet. Ce pot spulbera însingurarea. Ce pot aduce soare în inimă…

Aş vrea să nu mai simt lumea atât de imensă, atât de pustie, atât de …. goală…

Aş vrea să ştiu să râd. Să învăţ, în loc de tainele nesfârşitului, să dansez. Nu am dansat niciodată…

Aş vrea… aş vrea să ştiu să strâng o femeie în braţe, să-i şoptesc la lumina stelelor cuvinte meşteşugite, să uit de mistere şi de legi universale…

Nu mai pot… e prea tarziu…

Înţeleg doar esenţa vieţii…

Am citit cărţi şi tratate, am studiat şi am aprins lumina cunoaşterii în cele mai ascunse unghere ale minţii… Am fost sfetnic bun tuturor celor la necaz pe care soarta mi i-a scos în cale… Am ştiut îndruma pe drumul cel drept pe cei rătăciţi, am ştiut ajuta pe cei năpăstuiţi…

Am trăit cu înţelepciune…

Am făcut pentru patrie tot ce datoram ca fiu al ei… Am trăit cei mai frumoşi ani ai vieţii sub arme, sub drapelul pe care l-am iubit cum numai eu am ştiut să-l iubesc…

Am stat în viscole, în ploi şi în furtuni cu arma alături, camarad de nădejde, pentru a-mi face datoria aşa cum se cuvine. Am fost gata să mă arunc în foc şi în iadul luptei fără păreri de rău, pentru a apăra glia şi neamul căruia i-am jurat credinţă… Mi-am jertfit tinereţea… viaţa, în majoritatea ei… armatei neamului meu iubit…

Nu am plecat capul ruşinat niciodată, nu am avut de ce… Am înţeles întotdeauna să îmi fac datoria, să fiu urmaş al celor mai buni fii ai patriei mele…

Am trăit cu demnitate.

Am făcut pentru cei din jurul meu tot ce mi-a stat în putere. M-am uitat pe mine, m-am lăsat pradă lipsurilor, deznădejdii, suferinţei… pentru a da colţul meu de pâine celui ce mi-l cerea… Nu am ştiut minţi vreodată… Am spus curatul adevăr, oricât m-a costat. Nu am ştiut linguşeală, nu am ştiut prefăcătorie, nu am ştiut trădare.

Am fost corect, am fost drept, chiar dacă simţeam cu amară durere că cei în faţa cărora eu sunt astfel… nu merită nimic din jertfa mea…

Am trăit cu cinste.

Dar acum… acum, la ceas de seară târzie… când genele ostenite nu se pot apropia de durerea singurătăţii… când sufletul plânge tot ce n-a fost… şi trebuia să fie…

Când mă privesc cu ochii gândirii şi mă întreb…

Simt amar… că pentru mine nu am trăit deloc.