Iul 06 2011


Şi-a trimis taica Băşitu viperele la atac…

Filed under Diverse

Că există gunoaie pe pământ ştiam de mult… Că există otrepe, nemernici… hidoşi şi scorburoşi la suflet… iară ştiam.

Dar nu ştiu de ce mă mai mir ori de câte ori îmi mai iese în cale câte o stârpitură de cea mai josnică speţă…

Iată, mai ieri mă apostrofa colea un asemenea…. (biiiiiip!)…

Am făcut, recunosc, eroarea de a-l trata cu atenţie, de a considera dreptul lui la opinie şi de a-i aproba comentariul vădit duşmănos şi pe afară atât faţă de subiect cât şi de adevăr.

Ce face scârbavnicul mădular? Se simte băgat în seamă şi şarjează mai departe, umplând spaţiile albe cu dejecţiile minţii sale de avorton. Iniţial am vrut să îl bag în pizda mă-sii, să îl ignor şi să îmi văd mai departe de treabă. Însă mi-am dat seama că aş greşi. Nu, asemenea accident genetic, asemenea mumie de tembel antic trebuie scoasă la lumină ca pe vipere, smulşi colţii veninoşi şi aruncaţi peste gardul Cotroceniului, de unde sunt plătiţi ca să spurce paginile scrise împotriva lu’ tăticu’ lor.

Iată ce îmi scrie…

“Dragul meu, imi cer iertare pentru vocabular (Ce neobrazare pe mine sa vorbesc “pe limba mea”!) si iti promit ca de-acum incolo voi vorbi numai “pe limba ta” pentru a nu-ti solicita excesiv capsorul de militian.

Lasind la o parte toate aceste nimicuri lipsite de orice importanta, ar trebui sa incepi prin a ne povesti cum va era preda in cadrul fabricii de militieni ora de ura. Cum trebuia voi sa urati din strafundul sufletului pe ceilalti oameni ce nu purtau uniforma si cascheta de militian. Si cum in cursul exercitiilor permanente la care ati fost supusi, s-a nascut in voi aceasta ura neimpacata pe care o manifesti la tot pasul, acest dezgust profund fata de ceilalti oameni, semenii tai, deveniti un soi de dusmani neimpacati, inamici ce in tenebre uneltesc distrugerea ta si a sotilor tai militieni.

Si mai ales cind a avut loc aceasta schimbare in tine, in momentul cind ai fost ejaculat de organul din care erai parte comuna, asemeni unei burti ce gindea in locul fiecaruia dintre voi, sau atunci cind ai intilnit acea lume ostila din strainatati. Cind ai inceput sa faci aceasta distinctie intre multimea ostila, de “bucuresteni”, etc, etc si organul burtii comune de militieni. Pe ce cai miraculoase ti-au fost revelate aceste “adevaruri sublime” despre care mai toata vremea aiurezi? Intalnirea ta cu Dumnezeirea, dezvaluirile ce ti-au fost facute in chip fericit, ce-ai zice despre toate acestea sa ne vorbesti. Cu stima si compasiune, ( hidalgo )”

No comment. Îmi rezerv dreptul de a-l ignora şi de a nu mai respecta dreptul la opinie al unor entităţi, ale unor ectoplasme în ale gândirii.

Fără stimă, “hidalgo”!

No responses yet

Iul 02 2011


Băăă..sexu’ are dreptate???

Filed under Diverse

Mi-e silă! Mi-e silă de tot ce se întâmplă!
Nu numai în România, unde deja decăderea şi mizeria umană a atins apogeul! Pe toată planeta gunoaiele şi rahaţii au cuprins omenirea în duhoarea lor fatidică, conduc destinele noastre către o culme a înjosirii, a netrebniciei şi a totalei lipse de valori….

Suntem nişte marionete în mîinile unor păpuşari netrebnici.

Astăzi vreau, însă, să îmi exprim indignarea vis-a-vis de scârbele ce invadează televizoarele şi întreaga mass-medie, întrecându-se în a se ului şi a huidui pe nenorocitul de Băsexu, care – nu tocmai de mirare -  a spus, la urma urmei NIŞTE MARI ADEVĂRURI!

DA. BĂSEXU ARE DREPTATE!

Ştiu, vă uimeşte ceea ce afirm eu aici! Nu m-am lovit nici la glezne, nu sunt nici cu capul…

Sunt eu, acelaşi dintotdeauna, nu m-am portocalizat la faţă şi nu am renunţat la ideile şi crezul meu!

Tocmai de aceea vin astăzi aici, pentru a-mi apăra crezul, firea şi năravul de a apăra dreptatea, chiar dacă ea este în mâinile duşmanului meu! “Prieten îmi este Brutus, dar mai prieten adevărul!”

Trebuie să iubim dreptatea şi adevărul, indiferent unde se află el.

Da, scârbavnica umbră de la Cotroceni a spus nişte adevăruri istorice:

Mârşăvia Sa, ex-regele, a înfăptuit un MARE ACT DE TRĂDARE în augustul fierbinte al anului 1944.

DA. EX- REGELE MIHAI DE HOHENZOLERN A TRĂDAT ROMÂNIA, PLECÂND CU O GARNITURĂ DE 40 DE VAGOANE PLINE DE OPERE DE ARTĂ, LINGOURI DE AUR, VALORI ALE TEZAURULUI ROMÂNIEI, ALE PATRIMONIULUI ROMÂNIEI.

Vă întrebaţi unde este tezaurul României, chipurile furat de ruşi???

El este nu altceva decât arginţii iudei, plata pe care URSS a făcut-o pentru abandonarea României în mâinile lor hrăpăreţe!

În noaptea în care trenul ce ducea regele şi averea jefuită de el, la care nici un membru al întregii dinastii de Hohenzolern nu avea dreptul, fiind patrimoniu românesc DINAINTE DE VENIREA LOR ÎN ROMÂNIA, în acea noapte în care trenul a ajuns la Paris, un brav colonel din regimentul de gardă a venit la soldaţii săi cu voce tremurătoare… şi le-a spus adevărul: “Fugiţi, fraţii mei români! Fugiţi, dragii mei ostaşi… Regele a dat ordin să fiţi împuşcaţi toţi, să nu mai scape nici unul care să poată povesti vreodată că au văzut cu ochii lor trenul regal şi ce a transportat el”

Soldaţii l-au rugat să fugă cu ei. A spus că un ofiţer al armatei române trebuie să fie demn, să moară onorabil la datorie. Sub jurământul depus. Însă ei, soldaţii… nu mai aveau cui să fie credincioşi, regele lor pusese trupe franceze să instaleze în jurul peronului mitraliere care să decimeze soldaţii ce păzeau trenul…

Adevărul istoric este următorul:

Mareşalul Antonescu aranjase prin tratative secrete cu guvernul britanic să predea România unui detaşament de paraşutişti ce urma să fie desantat în curtea palatului. În schimb, Marea Britanie urma să ne acorde statutul de parte cobeligerantă, urmând ca România să meargă la masa tratativelor EGALĂ CU ÎNVINGĂTORII, urma SĂ PRIMEASCĂ DESPĂGUBIRI DE RĂZBOI şi să fie ajutată în refacerea economiei şi infrastructurii distruse de război.

Şi ce e cel mai important, Marea Britanie garanta că România nu va fi lăsată sub ocupaţia comunistă, rusească!

Asta în timp ce Statele Unite deja hotărâseră destinul “acelor mici ţări inconştiente”, cum ne numise F. D. Roosevelt într-o scrisoare de dinainte de victorie, trimisă unui bancher evreu care cerea informaţii despre soarta Europei,  pentru a şti unde şi cum să investească profitabil, un anume Weis…pizda mă-sii, îmi scapă acum. Weismann, parcă.

Regele, fiind informat de spionii săi plantaţi pe lângă mareşal, a decis în tâmpenia lui caracteristică şi în înfumurarea de hohenzolern, ca să-i ia el cireaşa de pe tort mareşalului, fiind convins că dacă acesta reuşea urma să devină erou iar el, rege, să rămână veşnic în umbra marelui conducător.

Şi negândind la ce au făcut bolşevicii cu ţarul lor şi cu familia acestuia… a dus tratative pe ascuns cu aceştia, VÂNZÂND ŢARA ŞI DÂND-O PE MÂINILE SPURCATE ALE COMUNIŞTILOR, ALE LUI STALIN.

DACĂ A INTRAT COMUNISMUL SOVIETIC ÎN ROMÂNIA, DACĂ ROMÂNIA A PLĂTIT 20 DE ANI PAGUBE DE RĂZBOI URSS-ULUI, DATORĂM TOATE ACESTEA EX-REGELUI MIHAI DE HOHENZOLERN.

Aud azi pe toţi infamii şi scârbavnicii spunând cu guriţa lor ţuguiată pe calibrul sculei domneşti: “Mihai Întâi de România!”

CARE ÎNTÂI????

ÎNTÂI A FOST UN MIHAI CARE A FOST CU ADEVĂRAT REGELE TUTUROR ROMÂNILOR!

AŢI AUZIT CUMVA DE MIHAI BRAVUL? DE MIHAI VITEAZUL?

AŢI UITAT ISTORIA NEAMULUI? CINE A FOST ÎNAINTE? HOHENZOLERN SAU MIHAI VITEAZUL?

Cum Mihai Întâi??? Şi cum de România???

Pe vremea când era rege pe bună dreptate, ne-abdicat şi ne-exilat, musiu Mihăiţă a lu’ Hohenzolern de câte ori trebuia să semneze câte o hârtie oficială, TĂIA CU STILOUL TEXTUL “DE ROMÂNIA” ŞI SCRIA CU MÂNUŢA AIA A LUI “DE HOHENZOLERN”

ÎI ERA SILĂ DE TITLUL “DE ROMÂNIA”… ACUM ÎI ESTE DRAG????

LAS-O AŞA, MIHĂIŢĂ, LAS-O AŞA!

Întrebare: din ce a trăit regele şi toată liota sa timp de decenii? Cu ce a plătit peste jumătate de secol secretari, slujitori, spioni şi toate câte alea???

DIN CE, DACĂ NU DIN AVEREA FURATĂ LA PLECAREA DIN ROMÂNIA, IDIOŢILOR?????

Şi minte cu neruşinare spurcatul, dând vina pe Antonescu. Băsexu a spus corect: era un şef de stat pe atunci, nu era mareşalul de capul lui!

Refuză să recunoască, Michel-ul, că da, el contrasemna deciziile importante luate de mareşal.

Îmi aduce aminte de toţi cei de la revoluţie, care – căzuţi din cerul lor mizerabil – strigau că sunt nevinovaţi, că numai Ceauşescu lua decizii, ei erau mieluşei cuminţi, duşi la tăiere dacă nu se supuneau… Şi să-i fi văzut înainte de evenimente, cum mâncau carne de om, cum distrugeau destine doar pentru că puteau…

Aşa dă vina acum Michel pe mareşal… Băi, scârbă! Sunt acte oficiale, sunt documente! Care te contrazic şi te demască, infractorule!

Citiţi, dragii mei tembeli, “Pe marginea prăpastiei”… Citiţi gândurile, suferinţele şi crezul marelui erou Ion Antonescu. Vedeţi acolo cum se lupta să corecteze deciziile trădătoare ale trădătorului rege.

Şi nu numai acolo!!!!

Nu vă lăsaţi prostiţi de falşi istorici, duşi de interese şi de val când într-o tabără, când în cealaltă…

Gândiţi!!! Ce a facut Antonescu în ’40? Cine şi cum împărţea destinele în Europa? Gândiţi realitatea anului 1940, nu acum, când ştiţi finalul!!!

Germania era singura putere care garanta integritatea şi independenţa statului român.

Franţa era ocupată, colaboraţionistă. Anglia se zbătea în pragul de a fi cucerită. America se întrecea în a-l aclama pe Hitler. Rusia aştepta la Prut, gata să împartă restul de tort românesc cu Ungaria nehămesită.

TU CU CINE TE-AI FI ALIAT, BOUL MEU DRAG???

CINE ÎŢI DĂDEA MÂNA ŞI AJUTORUL PENTRU A-ŢI APĂRA ŢARA? CINE ŢI-A PROMIS BASARABIA ÎNAPOI?

Şi mai afirmă criminalul de rege că NU AVEAM CE CĂUTA DINCOLO DE PRUT???? ERA PĂMÂNT ROMÂNESC, HOHENZOLERN, ŞTII CE-I AIA? PLÂNGEAU ROMÂNI SUB OCUPAŢIA STRĂINĂ, REGE ÎMPUŢIT! AIA AVEAM DE CĂUTAT, SĂ NE ELIBERĂM GLIA ŞI FRAŢII!!!!

Mi-e silă…

Da, Băsexule…ai dreptate…

Păcat, însă, că motivele pentru care ai scos aceste adevăruri la lumină sunt atât de mârşave, atât de josnice…

În alte condiţii te-aş fi pupat pe chelie şi ţi-aş fi spus: “Du-ne dincolo de Prut, să mor pentru ţara mea!”

No responses yet

Iun 15 2011


LA ARME???

Filed under Diverse

LA ARME ???

„Care cu arme, cu arme. Care nu, cu furci, topoare…”

Tudor Vladimirescu

Când credeam că am ajuns la limita extremă a decăderii poporului rom ân, în special a conducătorilor lui… când am crezut că mai mult de atât nu mai pot să mă simt de jignit, de umilit, de abrutizat în propria ţară, în propria casă… atunci mi s-a dat o palmă peste ochi mai tare, mai umilitoare, să bag seamă şi să înţeleg că încă se mai poate…

Un membru al unuia dintre partidele de guvernământ, deci un exponent al puterii în România, deci un exponent al statului român, unul dintre aceia care îmi hotărăsc mie traiul şi destinul, vine în faţa întregii naţiuni şi face chemare la arme a trădătorilor de neam şi ţară chiar împotriva statului şi poporului român!!!

În oricare alte vremuri, această faptă ar fi fost judecată la urgenţă şi infamul ar fi fost executat pe loc. în oricare alt stat din lumea asta, până şi la preascârboşii de americani, „mama democraţiei şi a libertăţii”, acest criminal ar fi fost linşat şi omorât cu pietre…

La noi nu. La noi acest … ziceţi-i voi cum vreţi, acesta este plătit din bani româneşti, din munca poporului român pentru ce? Pentru a chema la arme duşmanii chiar împotriva mâinii care îl hrăneşte????

Nu ştiu voi cum sunteţi, popor român. Nu reuşesc să mă dezmeticesc, popor român…

Doamne, cum te-am mai iubit, neam de hahalere şi de idioţi! Neam de laşi şi de curve!

Cum am mai putut să te iubesc, patrie de mămăligi! Câtă dreptate avea ţaţa Leana! Da, mămăliga nu explodează! A ştiut ea că nu voi veţi fi în stare vreodată de fapte vitejeşti…

Cred că Ştefan, Mircea, Mihai…. erau nişte extratereştri rătăciţi prin galaxie, că nu fii ai acestui popor de otrepe puteau face aşa fapte de arme, aşa dovezi de demnitate, curaj şi eroism!!!

Nu ştiu cum mai puteţi să vă ridicaţi fruntea din pământ, hahalere de români, ruşinea Europei, ruşinea istoriei…

Veţi rămâne cea mai neagră pagină a istoriei neamului românesc!

Singura voastră mângâiere este că da, după voi nu prea va mai exista neamul românesc, nu prea va mai rămâne nimic din România… deci nici istorie nu va mai fi….

Mă dor toţi cei 40 de ani în care v-am iubit. Mă dor toţi cei 30 de ani in care am stat sub arme, din fragedă copilărie, jurându-mi în fiecare clipă să mor demn şi fără ezitare pentru a vă apăra, scârbelor netrebnice!

Mă dor toate clipele de gardă… toate nopţile de planton… toate salturile prin bălţi, prin ploaie, prin viscol, prin soare ucigaş….

Mă doare hipodromul din Ploieşti, când ne punea Elice să completăm scrisorile de adio către cei dragi, ca să fie gata de trimis în caz că, … Stăteam noaptea în iarba hipodromului, copil de 15 ani, încercând să gonesc teama ce ne cuprindea, fiind anunţaţi că pornim pe front, împotriva armatei roşii…. Mă gândeam că nu o să-mi mai văd părinţii, fraţii… iubită nu aveam, eram prea copil, prea devreme inchis în cazarmă pentru a şti măcar să sărut o fată…

Dar în nici o clipă din acele nopţi de var ă ale Ploieştiului fierbinte nu am ezitat o clipă să merg înainte, să nu îmi fac datoria faţă de patria scumpă…

Pe ritm de BZN… apăruse în acele zile „Blue eyes”… ne legănam emoţiile şi visele, gândind cu amărăciune la câte nu am trăit… dar nici unul dintre noi nu ar fi plecat dintre camarazi, am ales moartea împreună, zid înaintea ţărişoarei….

Pe cine apăram cu piepturile noastre de copii?? Pe un Băsescu? Pe un Boc? Pe un Tokes ori Tamaş Şandor???

Să vă ferească diavolul la care vă închinaţi să îmi vină iar pofta de arme, trădătorilor!!!

Să vă ferească dracii iadului, vânzătorilor de ţară, să ne ridicăm la arme, noi cei care am fost gata să mergem cântând la moarte!

Că arme ştim a mânui! Asta am învăţat din fragedă copilărie! Să nu cumva să ne arătăm măiestria pe pielea voastră spurcată! Că nici Scaraoţchi nu vă va putea ascunde de furia noastră! Sub cazanul lui de smoală de v-aţi ascunde, şi tot venim peste voi!

NU UITA, BUDAPESTA, CĂ AI MAI MÂNCAT DIN CANTINA ARMATEI ROMÂNE! CUM BINE A ZIS CEAUŞESCU: MAREA NOASTRĂ GREŞEALĂ A FOST CĂ AM PLECAT DE ACOLO!!!

Deci la arme? La arme să fie!

„Care cu arme, cu arme! Care nu, cu furci, topoare!”

No responses yet

Iun 04 2011


MIRACOLUL

Filed under Diverse

Preotul, mergând pe uliţa satului, întâlneşte pe un sătean de care auzise mai demult că plecase departe, în lungă călătorie. Uimit că de la întoarcerea acasă şi până în acea zi săteanul respectiv nu mai trecuse deloc pe la biserică, deşi înainte de călătoria misterioasă fusese unul dintre cei mai cuminţi enoriaşi ai săi, bătrânul preot îl opri şi îl întrebă:

- Am auzit că ai fost plecat departe, aşa-i?

- Aşa-i, părinte! răspunse oarecum amărât săteanul.

- Cu treabă ai fost plecat? iscodi preotul mai departe.

- Nu, părinte…

Omul făcu o pauză, oftă, apoi se decise să îşi depene povestea.

- Părinte, spune drept… Mă cunoşti de când eram mic, am crescut sub ochii tăi!

Preotul îl aprobă tăcut.

- Am fost om cuminte? Am fost! Am fost cinstit, harnic, cumpătat? Am fost…

Spunându-şi focul interior, săteanul aproape că nu îşi mai dădea seama că enumera toate astea pe degete, ca la şcoala primară, unde tot bătrânul preot îi fusese dascăl cândva.

- Cu toată umilinţa, părinte… crede-mă, eu mă consider un bun creştin, un om al lui Dumnezeu!

- Aşa şi este, fiule! tresări preotul deplin convins. Chiar şi eu te consider unul dintre cei mai buni credincioşi din parohia mea!

- Ei, atunci să îţi spun unde şi de ce am plecat! se aprinse săteanul. Uite, am plecat în lume, unde m-or petrece paşii… să caut un miracol!

Preotul îl privi surprins. La orice se aştepta, numai la răspunsul acesta nu.

- Da, întări săteanul. De-asta am plecat! Am citit atâtea prin cărţi…. Am auzit atâtea povestiri despre oameni care au trăit minuni, care au avut ce povesti în viaţa lor… Eu… mi-am trăit viaţa în amărăciune, în monotonie… Nu am avut nici o bucurie, nici o mângâiere… Zilele mele au trecut aidoma, în muncă şi iar muncă… Nu am avut parte niciodată de ceva…

Se încurcă, căutând cuvântul potrivit.

- Ceva… deosebit! Ceva… important! Ceva care să merite povestit, ceva care să facă viaţa să capete sens… Am vrut să văd şi eu cu ochii mei o minune…

Lăsă capul şi îşi porni paşii apăsaţi, parcă obosiţi. Se vede treaba că de la oboseala sufletului cursese plumb în acei paşi. Preotul nu îl lăsă:

- Fiule! Dar de când te-ai întors acasă nu ai mai trecut pe la biserică! De ce?

- Nici nu o să mai trec! spuse săteanul hotărât.

- Dar ce s-a întâmplat pe acolo, pe unde ai hălăduit, de te-ai pus aşa în contra bisericii, fiule?

Săteanul oftă. Se uită departe, în gol… retrăind ceea ce urma să destăinuiască.

- Părinte… cum să spun… Mergeam prin lumi străine, departe de casă, căutând cu speranţă miracolul visat… Drumul mă purta prin cărări de munte, prin pâlcuri de pădure… La un cot îmi apare în faţă Dumnezeu. Chiar Dumnezeu, aşa cum îţi spun!!! Cum L-am zărit şi am înţeles că este chiar Dumnezeu, am căzut în genunchi şi L-am rugat…

Oftă din nou cu amar, săteanul, apoi continuă.

- L-am rugat din inimă să mă ajute să-mi împlinesc şi eu visul cel mai sfânt, dorinţa cea mai arzătoare… Nu am cerut palate, nu am cerut coroane de împăraţi… nu am cerut arginţi sau aur… Un amărât de miracol, atât, să simt că toată jertfa mea de o viaţă a avut un sens, un rost, un înţeles…

Cum părintele asculta amuţit, fără cea mai mică reacţie, săteanul conchise supărat:

- Nici nu a vrut să-mi vorbească! Nici nu a ascultat rugile mele fierbinţi! A privit la mine zâmbind şi a dispărut aşa cum apăruse… Atunci… mi-am zis… dacă nici Dumnezeu, însuşi Domnul Dumnezeu, nu mă ajută, când îmi ştie sufletul curat, când îmi ştie setea aprigă de a trăi şi eu, măcar o dată în viaţă, ceva deosebit… Să uit de amarul de până acum, să uit, de chinurile pe care le-am îndurat o viaţă… Ce rost mai are să umblu năuc prin străini??? Aşa că m-am întors acasă, să-mi duc crucea mai departe, în durerea visului neîmplinit!

Părintele se cruci şi spuse zâmbind cu duioşie:

- Fiule!… Dragul meu fiu!!! Dar tare mai eşti orb în supărarea ta!!! Ai trăit cel mai mare şi mai frumos miracol din câte se puteau trăi!!! L-ai întâlnit pe Domnul Dumnezeu, ţi s-a arătat aievea!!! Mulţimi de credincioşi ar da viaţa şi tot ce au mai scump pentru ceva mult mai neînsemnat decât miracolul trăit de tine, iar tu, tu – orb şi fără minte – nu ai priceput!!!

Miracolul a fost aievea, în faţa ta, însă tu nu l-ai recunoscut, nu ai fost în stare să îl recunoşti, să te bucuri de el….

……………………………………………………………………………………………

Cred că cine trebuia să citească aceste rânduri… va citi şi va înţelege…

Cumva… cândva… poate tocmai atunci când nu mai sperăm nimic, răsare în calea noastră acea minune pe care o viaţă ne-am dorit-o, pentru care o viaţă ne-am rugat…

Orbiţi de neîncredere, lipsiţi de speranţă, de visare, de curaj… negăm miracolul, îl gonim… îl îndepărtăm… pentru ca vreodată, într-o seară ploioasă de toamnă tardivă, să înţelegem cumva cum singuri am gonit de la inima noastră fericirea.

Nu am crezut în ea…. Nu am putut să credem.

No responses yet

Iun 02 2011


Singurătate doar… “SĂ DĂM FOC IUBIRII”

Filed under Diverse

Sa dam foc iubirii.

Sa-i inaltam altar de jertfa impodobit cu florile de tristete si amaraciune, cu panglicile cenusii ale dezamagirilor, cu umbrele intunecate ale suferintelor adunate-n noi .
Acolo, pe catafalcul durerilor sa asezam – cu brutalitatea ceruta si necesara – iubirea.
Si-ntr-un acces de luciditate, intr-o secunda de ne-subjugare, sa-i dam foc.

Desi flacarile focului in care vom jertfi iubirea isi vor inalta limbile mistuitoare spre cer , transformandu-i seninatatea in lacrimi de foc si stelele – nascatoare de iluzii, vor fugi sa se ascunda la poalele lunii, desi focul va ucide-n drumul lui si increderea, si speranta, si dorinta de viata, desi sufletul va simti ca i se smulge cu cruzime infinita tocmai fiorul ce-i da viata si, sufocat, va dori doar sa se piarda intr-un neant de tacere si ne-viata, desi jertfind iubirea ne vom jertfi, de fapt, pe noi insine, sa o facem.
Sa-i dam foc iubirii.

Si cu cenusa ei sa ne imbracam sufletele, sa le innegrim cu amintirea sentimentelor care s-au crezut mai puternice decat noi, sentimente care, in jocul lor stupid si inconstient , ne-au ingenunchiat de-atatea si de-atatea ori. Ele, care s-au crezut deasupra ratiunii.
Sa privim si sa nu vedem, sa auzim si sa nu intelegem.
Sa traim dar sa nu simtim.

Sa-i dam foc iubirii.
Si nici regrete sa nu ramana in urma ei.

No responses yet

Iun 02 2011


Trist şi singur trubadur

Filed under Diverse

joi, 28 aprilie 2011

Plânge luna peste norul
Care tremură pe cer,
Eu îmi port jalea şi dorul…
Azi stingher, mâine stingher…

Trubadur pe cărăruia
Presărată cu suspine,
Mă tot pierd în şoapta nopţii…
Nimeni nu va şti de mine!

Eu port versul gingăşiei,
Al iubirii şi iertării,
Port cuvântul de lumină,
Port speranţa disperării!

……………………………..

Nimeni azi n-are nevoie
De curat, de sfânt, de pur…
Pornesc iară pe cărare,
Trist şi singur trubadur.

No responses yet

Mai 30 2011


Ursitori…

Filed under Diverse

A venit la mine cea dintâi ursitoare şi mi-a zâmbit, privindu-mă cu duioşie cum îmi studiam curios mânuţele de nou-născut. M-a întrebat cu glas blajin ce îmi doresc.

I-am răspuns fără ezitare:

- Vreau înţelepciune!

S-a mâhnit chipul ei frumos, nepământean:

- Dragul meu… înţelepciunea înseamnă durere! Înseamnă suferinţă, înseamnă să înţelegi dincolo de cuvinte, să treacă viaţa pe lângă tine în timp ce tu desluşeşti mistere fără de răspuns!….

Nu am înţeles, nu am cedat… Mi-a dat înţelepciune…

A doua ursitoare a venit veselă, m-a sărutat pe fruntea pură şi m-a întrebat, la rândul ei, ce îmi doresc.

- Vreau demnitate!

S-a înclinat întristată, ursitoarea. A încercat să mă îndrume:

- Dragule! Demnitatea cere sacrificii, cere să uiţi de tine, să mergi pe o cale plină de spini şi de regrete! Ca să fii demn… trebuie să îţi înăbuşeşti dorinţe, trebuie să îţi refuzi plăceri… trebuie să faci ce trebuie, ce se aşteaptă alţii de la tine, nu ce îţi cere inima şi sufletul!

Cu cine să se înţeleagă? Cu mine… nu… Mi-a dat demnitate…

A venit la căpătâiul meu şi a treia ursitoare. Cea din urmă…

- Sunt ultima ta speranţă de a trăi fericit! Sunt ultima ta şansă de a duce o viaţă uşoară, lipsită de griji, de dureri, de suferinţe… Gândeşte-te bine!

- Vreau cinste!

A oftat, ursitoarea. A oftat adânc.

- Îţi pot oferi bogăţie! Îţi pot oferi palate, putere, titluri sau renume! Las-o încolo de cinste, numai sărăcie şi amar îţi poate aduce! Cinstea nu va face oamenii să te iubească! Nu vei fi înconjurat de prieteni, fiind sărac şi lipsit de toate… Nu vei fi iubit, căci femeia la aur şi la ranguri trage! Părăsit şi însingurat îţi vei duce soarta…

Nu am reuşit să mă las cucerit de sclipirile fade ale podoabelor aurite… Nu am reuşit să îmi abat setea de cunoaştere, de înţelegere… de lumină…

Mi-a dat cinste….

Acum… stau în noapte şi privesc la stele… La fel de reci şi de îndepărtate sunt, deşi am desluşit tainele Universului… Întunericul mă apasă la fel de greu, deşi cunosc toate despre el…

Aş vrea o mângâiere. Simt undeva, ascuns, timid… cum sufletul îmi plânge după o mângâiere, cât de fugară…

Aş vrea o voce caldă, sinceră… care să-mi şoptească cuvinte ce pot alunga durerea din suflet. Ce pot spulbera însingurarea. Ce pot aduce soare în inimă…

Aş vrea să nu mai simt lumea atât de imensă, atât de pustie, atât de …. goală…

Aş vrea să ştiu să râd. Să învăţ, în loc de tainele nesfârşitului, să dansez. Nu am dansat niciodată…

Aş vrea… aş vrea să ştiu să strâng o femeie în braţe, să-i şoptesc la lumina stelelor cuvinte meşteşugite, să uit de mistere şi de legi universale…

Nu mai pot… e prea tarziu…

Înţeleg doar esenţa vieţii…

Am citit cărţi şi tratate, am studiat şi am aprins lumina cunoaşterii în cele mai ascunse unghere ale minţii… Am fost sfetnic bun tuturor celor la necaz pe care soarta mi i-a scos în cale… Am ştiut îndruma pe drumul cel drept pe cei rătăciţi, am ştiut ajuta pe cei năpăstuiţi…

Am trăit cu înţelepciune…

Am făcut pentru patrie tot ce datoram ca fiu al ei… Am trăit cei mai frumoşi ani ai vieţii sub arme, sub drapelul pe care l-am iubit cum numai eu am ştiut să-l iubesc…

Am stat în viscole, în ploi şi în furtuni cu arma alături, camarad de nădejde, pentru a-mi face datoria aşa cum se cuvine. Am fost gata să mă arunc în foc şi în iadul luptei fără păreri de rău, pentru a apăra glia şi neamul căruia i-am jurat credinţă… Mi-am jertfit tinereţea… viaţa, în majoritatea ei… armatei neamului meu iubit…

Nu am plecat capul ruşinat niciodată, nu am avut de ce… Am înţeles întotdeauna să îmi fac datoria, să fiu urmaş al celor mai buni fii ai patriei mele…

Am trăit cu demnitate.

Am făcut pentru cei din jurul meu tot ce mi-a stat în putere. M-am uitat pe mine, m-am lăsat pradă lipsurilor, deznădejdii, suferinţei… pentru a da colţul meu de pâine celui ce mi-l cerea… Nu am ştiut minţi vreodată… Am spus curatul adevăr, oricât m-a costat. Nu am ştiut linguşeală, nu am ştiut prefăcătorie, nu am ştiut trădare.

Am fost corect, am fost drept, chiar dacă simţeam cu amară durere că cei în faţa cărora eu sunt astfel… nu merită nimic din jertfa mea…

Am trăit cu cinste.

Dar acum… acum, la ceas de seară târzie… când genele ostenite nu se pot apropia de durerea singurătăţii… când sufletul plânge tot ce n-a fost… şi trebuia să fie…

Când mă privesc cu ochii gândirii şi mă întreb…

Simt amar… că pentru mine nu am trăit deloc.

No responses yet

Mai 20 2011


Poltergeist 2

Filed under Diverse

“În ianuarie vii la mine. Dar să vii singur …”

 

No responses yet

Mai 19 2011


“NOI NU SUNTEM ROMÂNI, NOI SUNTEM MAGHIARI!” ???

Filed under Diverse

SILĂ!

SILĂ!

SILĂ!

Groaznic îmi este de silă de acest popor tembel, de acest …. uffffffffffffffff… încerc totuşi să mă abţin, să nu rostesc cuvintele pe care mi le strigă inima însângerată…..

Mă doare! mă doare cumplit…. dar… cumva… totuşi iubesc acest neam de idioţi, de slugi mişele, de laşi păcătoşi şi făţarnici…

Conducători? trădători? mizerabili?

Da! dar aşa cum spun mereu că “orice părinte îşi merită copiii”… aşa spun şi acum, din nou, a câta oară… că nemernicul ăsta de popor dobitocit îşi merită otrepele care îl conduc…

Au ajuns criminalii românismului, au ajuns torţionarii neamului să dirijeze în ţară mai dihai decât în propria ţară a lor….

uffffffffffffffffffffffffffffff………..

revin.

No responses yet

Mai 13 2011


POLTERGEIST, OR WHAT???

Filed under Diverse

Nu ştiu prea bine cum să încep povestea asta…

Nu sunt încă pregătit pentru a o relata dezbărat de trăiri, golit de fioruri, cu acea calmitate indiferentă a naratorului neimplicat în vreun fel…

A fost seara de 10 mai. O seară normală, aş spune. O seară normală a unei zile oarecum plăcute.

Fusesem în acea zi la capitală, cu mai multe treburi, una dintre ele fiind aceea de a o lua pe mama de la autogară, urma să revină acasă după mai mult de o lună de când plecase la sor-mea, în Austria.

Am hălăduit prin Bucureşti, atât cât mi-a permis arhicunoscuta silă de Bucureşti şi de bucureşteni. Acel specimen de …. ziceţi şi voi un „biiiiip!” prelung, care să cuprindă adjectivele pe care le merită entităţile respective, purtătoare de un aer specific de tâmp ce se crede deasupra muritorilor de rând pentru simplul fapt că e progenitura unor ţărani pe care taica Ceauşescu i-a adus forţat la Bucureşti cu decenii în urmă, să populeze uzinele construite pe atunci…

Bleah!!!!!! Sunt multe de spus, dar până şi să vorbesc despre ei mă dezgustă destul pentru a mă ridica de la masă, aşa că las pe altădată! Vă lămuresc eu cumva, cândva, despre cum mi ţi-i desluşesc eu pe …. bucureşteni.

Singura rasă de fiinţe bipede care îmi provoacă mai mult dezgust şi oroare decât bucureştenii sunt românii de afară, aceia care te întâmpină cu vorbe care mai de care mai meşteşugite până când reuşeşti cumva, dar întotdeauna prea tarziu să nu fi căzut deja în capcană, deci până când reuşeşti cumva să te trezeşti şi să realizezi cât sunt de falşi, cât sunt de egoişti, de meschini, cum sunt vorbele lor goale de orice adevăr, inimile lor putrezite şi lipsite de orice sentiment….

Nu zic nu, or fi suferit pe acolo, or fi tras din greu până să mănânce o pâine albă! Cred asta şi le recunosc meritul de a fi îndurat şi suportat atâtea! Însă nu pot accepta ideea ca din acest motiv să mă mintă cu cruzime, să profite de mine AŞA CUM ALŢII AU PROFITAT POATE DE EI, să îmi ardă inima ce le-o întinsesem cu atâta dragoste şi să mă umilească pentru că vai, eu provin dintr-o ţară nemernică şi înapoiată, sunt demn doar de a-i sluji pe ei, pe ei cei care de acum sunt occidentali cu totul, civilizaţi şi dezvoltaţi multilateral spre capitalism, iar eu, un modern Kunta Linte (nu Kinte, totuşi nu sunt african!) trebuie să înţeleg că sunt dator să le pup tălpile şi să fiu extrem de fericit dacă se înjosesc într-atât încât să-şi murdărească bombeul pantofului Leonardo sau cine ştie ce marcă (sabah capitalismâi!) dându-mi mie un preţios şut în cur!

Pentru că…. Ştiţi vorba înţeleaptă: „Un şut în dos e un pas înainte”, deci ei îmi vor binele, pricipeşti?

În fine….

Deci am petrecut câteva ore în Bucureşti. Sincer, gândul îmi fugea undeva… la cineva… o amintire, să fiu mai explicit… Bleah! Nu contează, oricum nu vă destăinui mai mult… Aia e treaba mea şi numai a mea, să vă băgaţ odată minţile alea în cap, auzişi?

Ajuns acasă pe întunecat, mă lupt cu bagajele muică-mii (şi aici tre’ să vă lămuresc: THE HORROR, SORA MEA!!! Tone de tone de chintale de bagaje, frate! Cum o fi reuşit, neicuţule, să se mişte autocarul acela nenorocit, cu aşa balast în cală????) şi uşor-uşor pogor pe valea dulce a stingerii, gata să adorm după o binemeritată munculiţă de peste zi.

Să fiu drept – precum spunea un cocoşat – am adormit. Destul de repejor, trăsesem măsuţa de cafea lângă canapea (dormeam în sufragerie, din motive de repartiţia spaţiului locuibil) şi mă zgâiam cuminte la un serial pe internet. Aşa că mă trezii c-am adormit, cum stă de vine vorba, pricepi matale!

Mi-a fost scris să mă trezesc la 3 noaptea! Sau 3 dimineaţa, cum vrei s-o iei!

În bezna încăperii am realizat că două lucruri contribuiseră în comun la trezirea mea prematură: faptul că dârdâiam de frig cumplit, ca în mijlocul iernii şi faptul că lângă mine, în spaţiul infim dintre măsuţa cu laptopul şi canapea, aproape atingându-mă fizic, era cineva!!!!

O clipă mi-a fost de ajuns să realizez o ciudăţenie: centrala termică funcţiona, setată la a menţine permanent 25 de grade. Era imposibil să fie atât de ger în cameră, mai ales că nici afară termometrele nu ar fi avut cum să arate mai puţin de 10 grade plus! Doar e luna mai, fratele meu!

Doar cu câteva zile înainte terminasem un şantier ce durase o lună de zile, lună în care ajunsesem la disperare tot muncind şi reparând şi înghiţind praf şi moloz şi draci bălţaţi, şantier ce avusese ca scop şi rezultat exact punerea la punct a locuinţei DIN PUNCT DE VEDERE AL IZOLAŢIEI ŞI DOTĂRII CLIMATIZĂRII…

Al doilea motiv al trezirii mele… care ca importanţă ar fi trebuit de fapt să cucerească locul întâi pe orice podium al motivelor unei treziri, era indivi…entitatea aceea care stătea în picioare lângă mine, înghesuită între canapea şi măsuţă, de parcă vai de mine, era sufrageria plină de lumuliţă şi nu mai găsea strigoiul loc să se aşeze!!!

Am zis strigoi ? Îmi cer scuze: fantoma, ectoplasmă, nălucă, umbră, vedenie… dracu’-doamneiartă-mă!!! Nu ştiu cine era… însă îmi era absolut de ajuns că ERA!

Exista acolo, real, lângă mine, palpabil cu simţurile, cu trăirile, dacă pot spune aşa (desigur că pot, eu sunt scriitorul, nu voi! Pot spune cum vreau, ce vreau, e avantajul de a fi tu cu peniţa în mână! Cui nu-i convine, n-are decât să se apuce să îşi scrie poveştile singur!)

Am mai avut experienţe… paranormale, să le spun aşa, pentru că… poate vi se pare ciudat, însă mie nu mi se par absolut deloc „para” ci pur şi simplu normale, nu vă pot explica… Chestia e că după moartea tatălui meu am observat cu uimire că îl simţeam deseori plimbându-se prin casă, ştiam că e el, ştiam că a venit, simţeam clar şi precis unde este, ce simte, ce gândeşte…

În alergarea nebună după ambulanţa ce o ducea pe Adriana către moarte…. Simţeam fiecare gând al Adrianei, eram legaţi telepatic perfect, fără interferenţe, îi simţeam spaima, durerea, disperarea… Strigam la ea că sunt acolo, că sunt în urma ambulanţei, mă auzea, simţeam că mă aude… îmi spunea că îi e frică, că mama ei scăpase un strigăt că „A murit fata mea!” şi acum se îngrozea, dacă mama ei avea dreptate şi ea va muri???

Conduceam ca disperatul, orb, habar n-am nici în ziua de astăzi cum nu am făcut accident, nu ştiu cine se uita la drum în locul meu… şi mă luptam să o conving să creadă, să ştie că va trăi, că va scăpa….

Am simţit-o până aproape de Bragadiru…. Apoi neant, haos… bezna şi disperarea mi-au cuprins simţurile… Intrase în comă profundă….

Deci nu faptul că cineva de dincolo venise în vizită pe la mine mă speria… ci faptul că simţeam clar că nu e nici tata, nici Adriana, nimeni cunoscut de mine personal… Simţeam doar că e un „el”… dar atât…

Ce „el”? Care „el”? Probabil că nu voi şti niciodată…

A stat doar câteva clipe lângă mine. A simţit, probabil, mâna mea, care se întindea încet spre telecomanda televizorului. Vă spun sincer: îmi era groază, simţeam indefinit ceva malefic… ceva cumplit de rece, de dur, de nemilos…

Singura idee de a face lumină în cameră, fără să mă mişc, a fost aceea de a aprinde televizorul. Urmărind cu privirea entitatea ce se deplasa mută şi rece prin mijlocul camerei, am apăsat butonul telecomandei. Ecranul s-a aprins, luminând destul de bine camera pentru a vedea că nu mai era nimeni… dispăruse…

A trecut acea întâmplare. A trecut acea noapte. Însă de atunci, deşi nu mă mai gândesc cu teamă, nici cu emoţie, vă spun sincer…. Simt ceva schimbat în mine. În inima mea.

Mă simt îndurerat. Mă simt plângând de o durere surdă, neştiută. Mă simt rău, mă simt duşman, mă simt respingător… Mă simt singur, părăsit, abandonat… disperat…

Am început să reproşez în minte tot cât am iertat celor pe care i-am iubit şi m-au chinuit cu egoismul şi făţărnicia lor… Am început să nu mai pot uita, să nu mai pot ierta… să urăsc….

Vai!!! O să ajung ca voi??????????????

Ce-i ăsta? Poltergeist , or what??????

No responses yet

Older Posts »

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro